De la frescele medievale ale Balcanilor la icoana Ocrotitoarei Moldovei. Istoria icoanei Sfintei Parascheva ne poartă prin mai multe spații ale lumii ortodoxe, din Cipru și Constantinopol până în Serbia, Bulgaria, Grecia și Țările Române. Este o istorie în care arta, tradiția liturgică și cinstirea populară s-au întâlnit, păstrând vie memoria unei sfinte care a depășit de mult granițele locului său de origine.
În fiecare toamnă, la Iași, mii de oameni se apropie de racla Sfintei Cuvioase Parascheva cu rugăciuni, lacrimi și nădejde. Pentru mulți dintre ei, chipul Sfintei este cunoscut încă din copilărie: o femeie cu privire blândă, îmbrăcată în veșminte monahale, cu o cruce în mână și cu un chip în care asprimea nevoinței se întâlnește cu pacea lăuntrică.
Dar cum s-a format această imagine? Când au fost zugrăvite primele reprezentări ale Cuvioasei și ce ne spun ele despre credința și evlavia creștinilor din veacurile trecute?
Istoria icoanei Sfintei Parascheva ne poartă prin mai multe spații ale lumii ortodoxe, din Cipru și Constantinopol până în Serbia, Bulgaria, Grecia și Țările Române. Este o istorie în care arta, tradiția liturgică și cinstirea populară s-au întâlnit, păstrând vie memoria unei sfinte care a depășit de mult granițele locului său de origine.
Chipul Sfintei, între istorie și mărturisire de credință
Înainte de a privi detaliile unei icoane, se cuvine să ne amintim ce înseamnă ea în înțelegerea ortodoxă. Icoana nu este un simplu portret religios și nici o încercare de a reconstitui în mod fotografic chipul unei persoane din trecut. Ea este o mărturisire vizuală a sfințeniei, o reprezentare transfigurată a omului care și-a încredințat viața lui Dumnezeu.
Așa cum subliniază părintele profesor Ion Vicovan în studiul dedicat celei mai vechi icoane cunoscute a Sfintei Parascheva, cinstirea icoanei nu se oprește la lemnul și culorile din care aceasta este alcătuită, ci se îndreaptă spre persoana reprezentată. Această înțelegere, statornicită în tradiția Bisericii, ne ajută să citim icoana nu doar cu ochiul, ci și cu mintea și cu inima.
În cazul Cuvioasei Parascheva, trebuie făcută și o precizare importantă: ea nu trebuie confundată cu Sfânta Mare Muceniță Parascheva, numită și Parascheva din Roma, cinstită în alte zile ale calendarului ortodox. Deși poartă același nume și există asemănări între unele reprezentări, cele două sfinte au vieți și tipuri iconografice distincte.
Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași este reprezentată ca monahie, mărturisind prin însăși înfățișarea ei viața de rugăciune, smerenia și nevoința ascetică.
Cele mai vechi reprezentări cunoscute: secolul al XIV-lea
Reconstituirea istoriei iconografiei Sfintei Parascheva întâmpină o dificultate: nu cunoaștem cu exactitate momentul în care a fost zugrăvită prima ei icoană. Cercetările publicate de Editura Doxologia arată că cele mai vechi mărturii păstrate și identificate până în prezent aparțin secolului al XIV-lea. Prin urmare, putem vorbi despre cele mai vechi reprezentări cunoscute, nu neapărat despre primele realizate vreodată.
Un reper deosebit îl constituie icoana păstrată în legătură cu biserica Panaghia Asinou din Cipru, datată în anii 1332–1333. Aceasta este prezentată de părintele profesor Ion Vicovan și de părintele Cătălin Adumitroaie drept cea mai veche icoană cunoscută a Sfintei Parascheva.
Importanța ei depășește valoarea artistică. Icoana mărturisește faptul că, în veacul al XIV-lea, cinstirea Cuvioasei era deja suficient de răspândită pentru ca imaginea ei să fie integrată în programul iconografic al unei biserici din Cipru.
Tot din secolul al XIV-lea datează o frescă din Catedrala Patriarhală din Peć, în Serbia de astăzi, menționată între cele mai vechi reprezentări păstrate ale Sfintei.
Aceste mărturii ne arată că evlavia față de Cuvioasa Parascheva nu a început în Moldova și nici nu s-a format odată cu aducerea moaștelor la Iași. Cultul ei avea deja rădăcini puternice în lumea ortodoxă balcanică, iar icoana era unul dintre mijloacele prin care această cinstire se făcea cunoscută.
Cum o recunoaștem pe Sfânta Parascheva? Limbajul simbolic al icoanei
La prima vedere, icoanele Sfintei Parascheva par asemănătoare. Totuși, dacă le privim cu atenție, observăm diferențe de atitudine, de veșmânt, de culoare și de obiecte purtate în mâini. Aceste elemente nu sunt simple ornamente, ci fac parte din limbajul vizual al tradiției ortodoxe.
Veșmintele monahale. Sfânta este înfățișată, de regulă, într-o tunică lungă, peste care poartă veșmântul monahal și o mantie care îi acoperă și capul. Această mantie, numită maforion, este adesea zugrăvită în nuanțe de roșu închis, vișiniu sau albastru, în timp ce tunica poate avea tonuri de ocru. Culorile diferă în funcție de epocă, atelier și starea de conservare a icoanei.
Veșmântul nu urmărește moda unui anumit timp. El arată apartenența Sfintei la cinul monahal și amintește de alegerea unei vieți dedicate rugăciunii și lepădării de cele trecătoare.
Chipul și privirea. Fața este, în general, alungită, cu trăsături sobre, frunte înaltă și privire liniștită. În icoana tradițională, chipul nu urmărește expresivitatea unui portret realist. El sugerează o lăuntrică așezare, o privire care nu se oprește asupra lumii imediate, ci pare îndreptată spre o realitate mai adâncă. Nu este o frumusețe construită prin idealuri omenești, ci una legată de pacea și curăția vieții duhovnicești.
Crucea. În numeroase reprezentări, Sfânta ține în mână o cruce. Este semnul mărturisirii lui Hristos și al unei vieți trăite în duhul jertfei. Crucea trimite atât la suferința asumată cu credință, cât și la nădejdea Învierii.
Filacterul. În alte icoane, Sfânta ține un filacter desfășurat, pe care poate fi înscris un text cu înțeles ascetic sau duhovnicesc. Acest detaliu o prezintă ca mărturisitoare a unei învățături trăite, nu doar rostite. Textul diferă de la o reprezentare la alta și trebuie citit cu ajutorul inscripției originale, atunci când aceasta s-a păstrat.
Nimbul. Aureola din jurul capului indică sfințenia. Ea nu este o podoabă exterioară, ci un semn convențional prin care iconografia arată că persoana reprezentată participă la lumina lui Dumnezeu.
În unele reprezentări mai rare, Sfânta ține o icoană a Mântuitorului Hristos, înfățișat bust, ieșind din mormânt. Acest motiv pune în legătură numele Paraschevei, asociat în tradiția greacă zilei de vineri, cu Patimile Domnului și cu biruința Sa asupra morții.
Niciunul dintre aceste elemente nu trebuie interpretat izolat. Sensul lor se descoperă în ansamblul icoanei și în tradiția Bisericii.
Din frescă în icoana de sine stătătoare
În arta bizantină și postbizantină, sfinții puteau fi reprezentați atât în frescele care împodobeau pereții bisericilor, cât și în icoane destinate cinstirii directe. Sfânta Parascheva apare în ambele forme.
Fresca o așază într-un spațiu liturgic mai larg, alături de alți sfinți și de scene biblice. Icoana de sine stătătoare, în schimb, concentrează privirea asupra chipului ei și face posibilă o întâlnire personală prin rugăciune.
Din secolul al XIV-lea și în veacurile următoare, reprezentările Sfintei au circulat în diferite regiuni ale Ortodoxiei. Grecia, Bulgaria, Serbia, Cipru, Polonia, Rusia și România păstrează mărturii ale acestei răspândiri. Fiecare spațiu a primit și a transmis tipul iconografic în dialog cu propriile tradiții artistice.
În timp, au fost dezvoltate mai multe formule de reprezentare. Sfânta poate apărea în picioare, în întregime, în bust sau șezând pe tron. În unele icoane, imaginea ei este însoțită de scene din viață; în altele, chipul rămâne singurul element central.
Aceste variante nu exprimă sfințenii diferite. Ele sunt moduri artistice distincte de a face vizibilă aceeași mărturisire: viața omului se împlinește prin apropierea de Dumnezeu.
Icoanele cu scene din viața Sfintei
O altă categorie importantă este reprezentată de icoanele narative, în care chipul central al Sfintei este înconjurat de episoade din viața sa. Acestea permit credinciosului să urmărească, într-o singură imagine, momentele esențiale ale unei istorii sfinte.
Cercetarea publicată în revista Makedonika despre o icoană compozită din Muzeul Ecleziastic din Siatista, Grecia, arată câtă atenție trebuie acordată identificării personajului reprezentat. Lucrarea analizată cuprinde zece scene din viața Sfintei Parascheva din Roma, în timp ce icoana centrală adăugată ulterior o reprezintă pe Sfânta Parascheva din Iconium. Deși au același nume, ele sunt două sfinte diferite.
Exemplul este important tocmai pentru că ne avertizează asupra unei confuzii ușor de făcut. Nu orice icoană a unei sfinte numite Parascheva o reprezintă pe Cuvioasa cinstită la Iași. Inscripțiile, veșmintele, atributele și scenele însoțitoare trebuie cercetate împreună.
Pentru istoria iconografiei, astfel de lucrări sunt deosebit de valoroase. Ele arată nu numai felul în care era reprezentată Sfânta, ci și modul în care comunitățile creștine îi înțelegeau viața și transmiteau mai departe memoria ei.
Înainte de 1641: Sfânta Parascheva era deja cinstită în Țările Române
Aducerea moaștelor la Iași, în anul 1641, reprezintă un moment decisiv pentru istoria evlaviei românești, dar nu începutul cinstirii Sfintei Parascheva în spațiul românesc.
Potrivit unei prezentări publicate de Basilica.ro, existau biserici închinate Cuvioasei în Țările Române cu mult înainte de acest eveniment. Sunt amintite, între altele, biserici din zona Transilvaniei, precum cele de la Rășinari și Tălmăcel, precum și Catedrala din Roman, atestată documentar înainte de 1408. Și în Țara Românească sunt menționate lăcașuri închinate Sfintei înainte de mijlocul secolului al XVII-lea.
Aceste date oferă un context esențial: imaginea Sfintei Parascheva era deja cunoscută credincioșilor români, iar cultul ei avea o istorie proprie. Aducerea moaștelor a întărit și a aprofundat această legătură, făcând din Iași unul dintre cele mai importante centre ale cinstirii sale.
În Moldova secolului al XVII-lea, icoana Sfintei a dobândit o prezență tot mai puternică, în legătură cu viața liturgică, cu ctitoriile domnești și cu dezvoltarea artei bisericești. Cuvioasa nu mai era doar o sfântă venerată în lumea balcanică, ci devenea, tot mai vizibil, ocrotitoarea unei comunități care își lega de ea rugăciunile și speranțele.
Iașiul și secolul al XVII-lea: imaginea unei ocrotitoare
La 13 iunie 1641, moaștele Sfintei Parascheva au fost așezate în biserica Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi, ctitoria domnitorului Vasile Lupu. Evenimentul este documentat de tradiția istorică și de mărturiile păstrate de Biserica Ortodoxă Română.
În jurul acestui moment s-a dezvoltat o bogată memorie vizuală. În biserica Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi, în nișa unde au fost depuse inițial moaștele, se păstrează un ansamblu iconografic care cuprinde scene din viața Sfintei și episoade legate de aducerea moaștelor în Moldova.
O asemenea reprezentare are două dimensiuni. Pe de o parte, păstrează memoria unei sfinte din primele veacuri creștine. Pe de altă parte, consemnează un eveniment din istoria locală, prin care Iașiul a devenit un loc de pelerinaj pentru credincioșii din întreaga țară.
În acest context, icoana Sfintei Parascheva nu este doar o imagine de evlavie personală. Ea devine și o mărturie a identității religioase a Moldovei, a continuității credinței și a legăturii dintre comunitate și ocrotitoarea ei.
În secolele următoare, icoanele Sfintei au continuat să fie pictate, dăruite bisericilor și așezate în casele credincioșilor. Unele au urmat modelele bizantine și postbizantine, altele au primit accente locale, păstrând însă atributele esențiale prin care Cuvioasa poate fi recunoscută.
De la icoana veche la reprezentările de astăzi
În prezent, Sfânta Parascheva este reprezentată într-o varietate de forme: icoane pictate în tradiția bizantină, lucrări realizate de iconari contemporani, fresce în biserici noi și reproduceri destinate rugăciunii personale.
Diversitatea aceasta nu înseamnă că orice imagine poate fi considerată automat o icoană tradițională. În iconografia ortodoxă, libertatea artistică se întâlnește cu fidelitatea față de învățătura Bisericii și cu respectul pentru tipurile iconografice transmise de-a lungul veacurilor.
Un iconar contemporan poate folosi o paletă cromatică diferită, poate accentua delicatețea chipului sau poate lucra într-o manieră apropiată de o anumită școală regională. Totuși, veșmântul monahal, nimbul, inscripția care identifică sfânta și atributele tradiționale rămân repere importante.
O atenție specială se cuvine acordată reprezentărilor prea apropiate de portretul naturalist. În icoană, chipul nu trebuie să fie doar frumos sau expresiv în sens omenesc. El trebuie să păstreze caracterul liturgic al imaginii și să conducă privirea dincolo de aparența materială.
Pentru credincios, o icoană bine realizată nu este neapărat cea mai bogată în ornamente sau cea mai impresionantă cromatic. Uneori, o reprezentare sobră, cu un chip liniștit și cu puține elemente decorative, transmite mai limpede sensul duhovnicesc al întâlnirii cu Sfânta.
Ce ne spune astăzi chipul Sfintei Parascheva?
Dacă am așeza alături icoana din Cipru, fresca din Serbia, reprezentările postbizantine și icoanele pictate în zilele noastre, am observa atât continuitatea, cât și schimbarea. Tehnica, nuanțele și compoziția pot fi diferite, însă Sfânta rămâne recognoscibilă prin veșmântul monahal, prin atitudinea de rugăciune și prin atributele care o leagă de tradiția Bisericii.
Această continuitate are o semnificație aparte. Într-o lume în care imaginile se schimbă repede și sunt adesea construite pentru a atrage privirea, icoana ortodoxă păstrează o altă măsură a frumuseții. Ea nu caută să impresioneze prin noutate, ci să păstreze o prezență și o mărturisire.
Chipul Cuvioasei Parascheva ne vorbește despre o viață în care renunțarea nu este lipsită de bucurie, iar smerenia nu înseamnă slăbiciune. Crucea pe care o ține în mână nu este un semn al înfrângerii, ci al încrederii în Hristos. Privirea ei liniștită nu promite o viață fără încercări, ci amintește că omul poate trece prin ele fără să-și piardă nădejdea.
Poate că tocmai de aceea credincioșii se opresc atât de des în fața icoanei sale. Unii îi cunosc istoria, alții știu doar că au găsit în rugăciunea către ea un sprijin. Pentru Biserică, ambele întâlniri își găsesc locul în viața credinței, atât timp cât cinstirea Sfintei rămâne îndreptată spre Dumnezeu, izvorul sfințeniei.
Istoria iconografiei Sfintei Parascheva este mai mult decât o succesiune de icoane și fresce. Ea urmărește drumul unei cinstiri care a traversat veacurile și spațiile ortodoxe, păstrându-și centrul duhovnicesc.
De la reprezentările medievale din Cipru și Serbia până la icoanele care împodobesc astăzi bisericile și casele credincioșilor, chipul Cuvioasei a rămas o chemare la rugăciune, smerenie și statornicie. Iar pentru Iași și pentru Moldova, această imagine poartă și amintirea unei întâlniri istorice: aceea dintre o sfântă cinstită de veacuri în lumea ortodoxă și un popor care a primit-o ca ocrotitoare.
Când ne oprim înaintea icoanei Sfintei Parascheva, nu privim doar o operă de artă și nici numai o mărturie a trecutului. Privim un chip prin care generații întregi au învățat să-și exprime credința, să-și așeze durerile în rugăciune și să-și păstreze nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu.
Repere documentare și bibliografie
1. Pr. prof. dr. Ion Vicovan, Pr. Cătălin Adumitroaie, Cuvioasa Parascheva, sfânta populară a Ortodoxiei în istoria și evlavia poporului român, Editura Doxologia, 2011, pp. 107–108. Sursa: Doxologia
2. Basilica.ro, Bisericile Sfintei Cuvioase Parascheva, 10 octombrie 2013. Sursa: Basilica
3. Margarita Kuyumdzhieva, Sub umbra aripilor tale: O imagine neobișnuită a Sfintei Parascheva?, Analele Putnei, 2014. Sursa: Analele Putnei
4. Paraschevi Ch. Papadimitriou, Complex Icon with Saint Paraskevi and Scenes from her Life in the Ecclesiastical Museum of Siatista, Makedonika, vol. 38, 2009, pp. 59–95. Sursa: Ekt.gr
5. Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Despre binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva la Muzeul Mitropolitan din Iași. Sursa: Arhiepiscopia Iaşilor
