Biserica Ortodoxă Română aniversează marţi, 4 februarie 2025, 100 de ani de la ridicarea sa la rangul de Patriarhie. În urmă cu un veac, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat Actul de Înfiinţare a Patriarhatului românesc. De atunci există în ţara noastră Patriarhia Română.
Cum s-a născut Patriarhia Română
Ea a luat „naştere la 4 februarie 1925, într-un context istoric marcat de Marea Unire din anul 1918, care a adunat într-un singur Stat unitar toate provinciile istorice româneşti. Unitatea naţională realizată prin Marea Unire din 1918 cerea, în mod firesc, o reorganizare a Bisericii Ortodoxe Române, pentru a reflecta noua realitate politică şi teritorială a României Mari. Unirea nu era doar o necesitate administrativă, ci şi o expresie a unităţii spirituale care există între credincioşii din toate provinciile româneşti” (Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhia Română - 100 de ani de slujire a vieţii Bisericii şi a unităţii poporului român).
Multă vreme au existat în lumea creştină numai cinci Patriarhate (numite şi apostolice): al Ierusalimului, al Antiohiei, al Alexandriei, al Constantinopolului şi al Romei. Cu timpul au dobândit acest titlu şi alte Biserici, constituindu-se în Patriarhate: Biserica Gruziei, apoi Bisericile din Bulgaria, Serbia şi Rusia. La începutul secolului al XX-lea, două Biserici ortodoxe îşi restabiliseră Patriarhatul, cea rusă, în 1917 şi cea sârbă, în 1920.
Întemeierea Ţării Româneşti şi asigurarea independenţei sale, sub Nicolae Alexandru Basarab, au adus cu sine organizarea Mitropoliei Ungrovlahiei (1359), după cum, la fel, întemeierea Moldovei şi asigurarea independenţei sale, sub Alexandru cel Bun, au adus cu sine organizarea Mitropoliei Moldovei şi a Sucevei (1401). Biserica Ortodoxă Română, astfel organizată, a devenit una dintre instituţiile fundamentale ale statului, sprijinind întărirea puterii domneşti, căreia îi conferea legitimitatea spirituală.
Lupta Bisericii Ortodoxe Române pentru autocefalie a fost îndelungată şi dificilă. Ea a cunoscut o nouă etapă după Unirea Principatelor, din 1859, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi Mitropoliţii Nifon al Munteniei şi Sofronie al Moldovei au stăruit şi au acţionat pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre. Primul pas a fost făcut prin Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române, din 3 Decembrie 1864, care prevedea în primul articol că „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească streină în tot ceea ce priveşte organizaţia şi disciplina”. Era pentru prima dată în istoria Bisericii şi a Statului Român când o lege prevedea în mod oficial autocefalia adică independenţa canonică a Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia Ecumenică.
Doi ani mai târziu, în Constituţia de la 1866 avea să se prevadă în articolul 21, ca principiu al viitoarei organizări bisericeşti „neatârnarea ierarhică a Bisericei Române de orice chiriarhie streină şi conducerea ei sinodală”.
A urmat Legea organică pentru alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor eparhioţi, precum şi a constituirii Sfântului Sinod al Bisericii autocefale Ortodoxe Române din 1872, care prevedeau autocefalia Bisericii. Chiar în acelaşi an a fost instituit Sfântul Sinod, în relaţie cu Patriarhia ecumenică şi cu celelalte Biserici Ortodoxe în ceea ce priveşte unitatea dogmelor şi a canoanelor, iar mitropolitul Ungrovlahiei este declarat Primat al României. După războiul de independenţă, de la 1877-1878 şi proclamarea independenţei de stat, la 9 mai 1877, care a fost recunoscută de Congresul de pace de la Berlin din 1878, a fost decretată şi obţinută, la 25 aprilie 1885, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, cerută Patriarhiei Ecumenice în repetate rânduri, dar refuzată până atunci de aceasta.
Propuneri în vederea înfiinţării Patriarhatului s-au făcut încă de la sfârşitul sec. al XIX-lea. Au avut loc, însă, mai multe evenimente care au împiedicat pentru o perioadă îndelungată procesul înfiinţare a Patriarhiei Române, astfel încât problema Patriarhatului se va relua abia în anul 1919, în condiţii cu totul deosebite şi mult mai prielnice.
Actul de la 1 decembrie 1918, care consfinţea unirea Transilvaniei cu România, a adus în viaţa Bisericii Ortodoxe Române premisele necesare organizării ei unitare, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti. Unificarea organizării bisericeşti se impunea atât în interesul Bisericii, cât şi al Statului, fiindcă felul în care era condusă Biserica într-o parte şi alta a ţării era cu totul diferit. În urma revenirii, în 1918, la patria mamă, a provinciilor Basarabia, Bucovina şi Transilvania, acestea aduseseră cu ele şi propria organizare bisericească. Existau practic, patru „regimuri de organizare bisericească”: Biserica Ortodoxă Română din Vechiul Regat, condusă de Mitropolitul Primat, Mitropolia Ortodoxă Română autonomă a Transilvaniei, Mitropolia Autonomă a Bucovinei şi Arhiepiscopia Chişinăului şi a Hotinului, situaţie, desigur, greu acceptabilă.
În aceste condiţii la scurt timp după desăvârşirea Unirii din 1918, au început să se formuleze cereri, nu numai din partea oamenilor Bisericii, ci şi a mirenilor, referitoare la o organizare unitară a Bisericii Ortodoxe Române, tendinţele şi discuţiile referitoare la unificarea bisericească desfăşurându-se în paralel cu discuţiile pentru întemeierea Patriarhiei Române.
Un element foarte important pentru desăvârşirea unităţii bisericeşti ortodoxe în România şi ridicarea Bisericii noastre la rangul de Patriarhie a fost alegerea ca Mitropolit primat, la sfârşitul anului 1919, a Episcopului de Caransebeş, Miron Cristea, care a participat la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918.
Primul care a ridicat problema Patriarhiei în România a fost preotul Gheorghe Ciuhandu, consilier eparhial la Arad, în cuvântul pe care l-a rostit la Congresul preoţimii din Transilvania întrunit la Sibiu în 1919. Preotul propunea mai multe măsuri în vederea unificării bisericeşti.
„Unitatea spirituală ce a existat şi până azi între Bisericile Ortodoxe Române din România şi provinciile ei noi, arăta el trebuie concretizată prin unificarea Bisericii Ortodoxe Române, particulare şi sub raport canonic, prin primaţia din Bucureşti, ca centru de unitate canonică a Bisericii tuturor românilor ortodocşi, ori păstrându-se şi pe mai departe demnitatea primaţială a Mitropolitului de Bucureşti, ori creându-se, conform, tradiţiilor şi practicilor Orientului Ortodox, demnitatea patriarhală, la care să fie ridicat scaunul mitropolitan primaţial, de Bucureşti”.
Fapt semnificativ, în art. 22 al Constituţiei aprobate de şeful statului în martie 1923 erau înscrise atât autocefalia, cât şi autonomia Bisericii Ortodoxe Române.
În societatea românească mai multe personalităţi reprezentative au susţinut ideea ca Biserica Ortodoxă Română să devină Patriarhie, începând cu anul 1924, printre care se aflau primul ministru, Ionel I. C. Brătianu, profesorii Nicolae Iorga, Simion Mehedinţi, preotul Ioan Lupaş, miniştrii Costantin Argetoianu, Dr. C. Angelescu, Al. Lapedatu. Nicolae Iorga şi-a expus opinia în acest sens într-un articol al ziarului „Universul”, invocând în special argumente de ordin istoric-bisericesc în sprijinul înfiinţării patriarhiei:
„Suntem singurul popor ortodox cu un simplu mitropolit primat în fruntea unei Biserici autonome.” Şi tot în paginile aceluiaşi ziar, Al. Lapedatu, ministrul Cultelor, scria: „Crearea Patriarhatului Român e reclamată de situaţiunea actuală, de superioritate numerică şi morală a Bisericii Ortodoxe Române faţă de celelalte Biserici Ortodoxe străine, de rolul mai însemnat uneori decât al tuturor Patriarhiilor împreună pe care Biserica noastră l-a avut în trecut, timp de secole.”
Biserica Ortodoxă Română număra acum peste 14 milioane de credincioşi, cu 5 mitropolii şi 18 eparhii, fiind cea mai numeroasă Biserică Ortodoxă, după cea rusă. Se impunea, deci, ca Biserica Ortodoxă, socotită de Constituţia din 1923 ca „dominantă” şi ca Biserică „oficială” a Statului să fie ridicată la suprema treaptă în Biserica Ortodoxă.
În afară de aceasta, Biserica Ortodoxă Română avea acum două Facultăţi de Teologie (în 1926 a fost creată şi a treia), cinci academii teologice, numeroase Seminarii, în care studiau nu numai tineri ortodocşi români, ci şi tineri de peste hotare. Teologii români deveneau şi ei tot mai cunoscuţi în toată lumea creştină, atât prin lucrările lor, cât şi prin participarea lor la diferite întruniri teologice internaţionale. De asemeni, în 1925 era proiectat un sinod panortodox, la Ierusalim, în vederea aniversării a 1600 de ani de la primul Sinod ecumenic. S-a cerut stăruitor în presa românească a vremii ca Biserica Ortodoxă Română să ia parte la acel proiectat sinod, ca Patriarhie.
Dând urmare numeroaselor glasuri (aparţinând deopotrivă clericilor şi credincioşilor), care cereau ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, în ultimele zile ale anului 1924, mitropolitul Pimen al Moldovei, ca membru senior al episcopatului românesc de atunci, a făcut propunerea ca:
„Mitropolia Ungrovlahiei (sau a Munteniei), cu scaunul mitropolitan din Bucureşti, să fie ridicată la rangul de Patriarhie; iar mitropolitul Ungrovlahiei, ca Primat al României, care, de drept e şi Preşedinte al Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de: PATRIARH AL BISERICII ORTODOXE NAŢIONALE ROMÂNE (cu reşedinţa la Bucureşti)”.
„Ca motive pentru ridicarea Bisericii Ortodoxe naţionale la patriarhat” se aduceau vechimea creştinismului românesc, originea lui apostolică, „statornicia în credinţa ortodoxă” a neamului nostru, „apărarea, în unele cazuri, a lumii creştine, nu numai din Orient, dar şi din Occident”, plus „ajutoarele, de orice fel, pe care, veacuri în şir, poporul român le-a dat cu multă largheţă unora din Bisericile Ortodoxe din Orientul creştin, aflate în lipsă şi în suferinţă, de multe ori salvându-le chiar de la pieire”. Propunerea a fost făcută în sesiunea de lucru a Sfântului Sinod din 4 decembrie 1924. Ea a fost discutată la 4 februarie 1925, când s-au reluat lucrările Sfântului Sinod.
În aceeaşi zi de 4 februarie 1925, Sfântul Sinod a hotărât înfiinţarea Patriarhatului Ortodox Român pentru Biserica Ortodoxă Română. În urma discuţiilor purtate, a expunerilor de motive prezentate şi a citirii „actului de înfiinţare”, Sfântul Sinod, „în unanimitate şi cu însufleţire” a hotărât în aceeaşi şedinţă înfiinţarea demnităţii de PATRIARH pentru „Biserica Ortodoxă Autocefală Română” şi ridicarea „Arhiepiscopului şi Mitropolitului Ungro-Vlahiei, în calitatea sa de Primat al României, la rangul de PATRIARH al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române”.
Ulterior, la 25 februarie 1925, s-a promulgat Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al României, la rangul de Scaun patriarhal.
Apoi, în ziua de 29 octombrie 1925, regele Ferdinand I, pe baza „legii pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungrovlahiei, ca Primat al României, la rangul de scaun patriarhal”, prin decret regal, „a întărit” pe arhiepiscopul şi mitropolitul Ungrovlahiei, Dr. Miron Cristea, Primatul României, în scaunul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
... şi recunoaşterea Patriarhiei Române
La 12 martie 1925, Sfântul Sinod trimite propunere de unificare Patriarhiei de Constantinopol, celorlalte Patriarhate Ortodoxe şi Bisericilor Ortodoxe autocefale, prin care li s-a comunicat ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie.
Trimisă după 6 mai 1925, la Patriarhia ecumenică, prin profesorul de teologie Dragomir Demetrescu, documentata scrisoare irenică a ajuns la Constantinopol, în timp ce, din pricina evenimentelor politice, patriarhul Constantin al VI-lea (17 decembrie 1924-mai 1925) se afla cu sediul la Tesalonic. Acesta a fost de acord cu schimbarea făcută în Biserica românească, în ziua de 20 mai 1925 încredinţându-l pe mesagerul scrisorii că „totul este gata”, urmând ca Sinodul patriarhal să facă toate formalităţile.
În luna iulie a anului 1925, la conducerea Bisericii patriarhale din Constantinopol, a fost instalat noul ecumenic, Vasile al III-lea (13 iulie 1925-29 septembrie 1929). La 30 iulie 1925 Patriarhul ecumenic Vasile al III-lea al Constantinopolului şi Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice au emis Tomosul de recunoaştere a Patriarhiei Române la rangul de Patriarhie. Acest Tomos a fost înmânat patriarhului Miron la Bucuresti, la 27 septembrie 1925, de către o delegaţie a Patriarhiei Ecumenice.
La 1 octombrie 1925, Patriarhul Vasile al III-lea al Constantinopolului scrie Patriarhului Miron că a trimis o scrisoare enciclică (circulară cuprinzând directive oficiale în probleme religioase) tuturor Bisericilor Ortodoxe, prin care le anunţa ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie.
Totodată, patriarhul Vasile al III-lea le cerea tuturor „să-şi dea consimţământul şi recunoaşterea lor la cele săvârşite şi să vină în contact şi comuniune cu Prea Fericitul Patriarh, Domnul Miron, înmulţind astfel bucuria prea Sfintei Biserici a României şi a obştii evlavioase din care este ea alcătuită”.
În urma enciclicei patriarhale, dar mai ales în urma scrisorii irenice a Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, au început să sosească la Bucureşti scrisori din partea celorlalte Patriarhii şi Biserici autocefale ortodoxe surori, prin care se recunoştea Patriarhatul român, Biserica Română era felicitată pentru noua reorganizare şi primului patriarh al României, Miron Cristea i se urau sănătate, fericire şi păstorire îndelungată şi bogată în roade.
Odată cu ceremonia de învestitură şi înscăunarea primului Patriarh al României, în persoana Dr. Miron Cristea, care au avut loc la Bucureşti, la 1 noiembrie 1925, se încheia un lung proces de reafirmare şi recunoaştere a Bisericii Ortodoxe Române pe plan internaţional, Biserica-fiică a Patriarhiei Ecumenice devenind pentru totdeauna, o Biserică-soră.
