În fiecare Post Mare, Biserica ne pune înainte una dintre cele mai profunde și mai concentrate rugăciuni ale tradiției noastre: Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Ea este scurtă, dar cuprinde în ea întreaga luptă duhovnicească a creștinului. Este, cum spun unii părinți, „o mică Evanghelie a pocăinței”.
Astăzi vă propun să ne oprim asupra ei, pas cu pas, pentru a înțelege ce ne cere, ce ne vindecă și ce ne dăruiește.
1. „Doamne și Stăpânul vieții mele…” – Recunoașterea lui Dumnezeu ca Domn
Rugăciunea începe cu o mărturisire: Dumnezeu este Stăpânul vieții mele.
Nu eu sunt stăpânul, nu voia mea este criteriul, nu dorințele mele sunt centrul.
Sfântul Vasile cel Mare spune:
„Adevărata libertate începe atunci când omul se supune lui Dumnezeu.”
A-L numi pe Dumnezeu „Stăpân” nu înseamnă robie, ci eliberare. Înseamnă să recunosc că viața mea are un sens mai mare decât propriile mele planuri.
Sfântul Efrem nu începe cu virtuțile, ci cu patimile.
De ce? Pentru că, așa cum spune Sfântul Ioan Scărarul:
„Nu poți zidi pe un teren nelucrat; mai întâi smulge spinii, apoi seamănă.”
a) Trândăvia
Nu este lene fizică, ci lene duhovnicească: lipsa dorinței de a te ruga, de a te ridica, de a te schimba.
Este amorțeala sufletului.
Sfântul Ioan Gură de Aur avertizează:
„Nu există nimic mai primejdios decât un suflet care nu mai simte dorința de Dumnezeu.”
b) Grija de multe
Este risipirea minții.
Nu faptul că avem responsabilități, ci faptul că ele ne înghit inima.
Sfântul Isaac Sirul spune:
„Inima împărțită nu poate vedea pe Dumnezeu.”
c) Iubirea de stăpânire
Dorul de a controla, de a domina, de a avea ultimul cuvânt.
Este boala ego-ului.
Sfântul Antonie cel Mare spune:
„Unde este mândrie, acolo nu este Dumnezeu.”
d) Grăirea în deșert
Vorba multă, judecata, critica, discuțiile fără rost.
Cuvântul risipit slăbește sufletul.
Sfântul Efrem însuși spune în alt loc:
„Cuvântul mult deschide ușa păcatului.”
După ce cere vindecarea, Sfântul Efrem cere darurile care îl fac pe om asemenea lui Hristos.
a) Curăția
Nu doar trupească, ci și a minții, a privirii, a intențiilor.
Curăția este transparența inimii.
Sfântul Grigorie de Nyssa spune:
„Cine se curățește pe sine Îl vede pe Dumnezeu în sine.”
b) Gândul smerit
Smerenia nu este umilire, ci adevăr.
Este să știu cine sunt înaintea lui Dumnezeu.
Sfântul Siluan Athonitul spune:
„Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui.”
Adică: vezi-ți neputința, dar rămâi în nădejde.
c) Răbdarea
Răbdarea nu este pasivitate, ci puterea de a rămâne în bine.
Este tăria de a nu renunța.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:
„Răbdarea este semnul iubirii adevărate.”
d) Dragostea
Coroana tuturor virtuților.
Dragostea nu este sentiment, ci dăruire.
Sfântul Apostol Pavel ne amintește:
„Dragostea nu cade niciodată.” (1 Cor. 13)
4. „Așa, Doamne, dăruiește-mi să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu…”
Aceasta este inima rugăciunii.
Sfântul Efrem ne învață că adevărata pocăință începe cu vederea propriilor păcate, nu ale altora.
Sfântul Paisie Aghioritul spune:
„Când omul își vede păcatele, nu mai are timp să-i judece pe ceilalți.”
Judecata aproapelui este semnul că nu ne-am întâlnit încă cu propriul adevăr.
5. „Că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.”
Rugăciunea se încheie cu o doxologie.
Totul se întoarce la Dumnezeu: lupta, pocăința, biruința, nădejdea.
Sfântul Efrem ne arată că drumul postului nu este un drum al tristeții, ci al luminii.
Nu este un drum al auto-condamnării, ci al vindecării.
Nu este un drum al efortului singuratic, ci al lucrării împreună cu Dumnezeu.
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este o oglindă în care ne vedem așa cum suntem și, în același timp, o fereastră prin care vedem ce putem deveni.
Ea ne învață:
- să ne recunoaștem patimile,
- să cerem virtuțile,
- să ne vedem propriile greșeli,
- să nu judecăm pe nimeni,
- și să ne încredincăm pe noi înșine lui Dumnezeu.
Dacă o rostim cu inimă smerită, această rugăciune devine pentru noi o scară către Înviere.
Pr. Marius Ionuț Tabarcea
