Pelerinii vin pentru a împlini o nevoie a sufletului lor împovărat sau plin de recunoștință. Probabil că mulți vor sta acasă anul acesta, cerând de la distanță ajutorul Sfintei. Și nu vor greși cu nimic prin asta. Dar, dacă unii vor cuteza totuși să vină la Iași și în aceste vremuri grele, cu siguranță că nu o vor face pentru că sunt iresponsabili sau pentru că vor să pună în pericol pe cineva.
Vremuri grele pentru toți. Bogați sau săraci, tineri sau bătrâni, sănătoși sau bolnavi. Credincioși sau necredincioși. Toți suntem afectați de ceea ce se întâmplă în lume și mai ales în țară. Parcă mai mult ca niciodată, spațiul public e invadat de controverse și de etichetări. Dezbinările și panica sunt alimentate în mod sistematic. E o atmosferă irespirabilă. Și totuși, nu e nimic pierdut. Nimic din ceea ce este esențial.
Pandemia ne-a readus în prim plan câteva adevăruri. Unul dintre ele este acela că suntem într-o legătură unii cu alții mai strânsă decât ne putem închipui. Teologia vorbește despre „Adamul întreg”. Toți oamenii „împart” o aceeași fire omenească, toți au un același izvor. Așa cum sunt Trei Persoane ale Sfintei Treimi, dar un Singur Dumnezeu, tot așa există Omul - multiplicat însă într-o mulțime de ipostasuri (ființări particulare). De aceea și Fiul lui Dumnezeu, după Întrupare, se numește pe Sine în Evanghelii drept „Fiul Omului”, iar nu Fiul oamenilor. Drept urmare, ceea ce face un om oarecare îi afectează pe toți. Și nu numai. Chiar și un simplu gând (dar care gând e simplu?) „atinge” orice ființă umană și străbate întreg universul. Prin urmare, și de noi depinde dacă contribuim – prin fapte, cuvinte, gânduri – la înmulțirea răului sau a binelui în lume. Nu mai putem spune, în vremuri de pandemie, că ceea ce se întâmplă în China nu ne afectează sau că suferința vecinului e doar problema lui. Fiecare este chemat să-l asume pe celălalt, de oriunde ar fi.
O a doua lecție ar fi aceea că suntem extrem de vulnerabili. Condiția noastră pe acest pământ este atât de fragilă, încât atârnă ca de un fir de păr. Cât de caraghioși suntem când ne facem planuri, când ne bazăm pe calcule și lucruri omenești, materiale! Când absolutizăm pe cele relative. Dar, dacă pământul ne fuge de sub picioare, este doar pentru a ne încredința că e momentul să ne agățăm de Cer!
Al treilea și, cu siguranță, cel mai mare câștig adus de această criză mondială este readucerea în fața conștiinței a unui adevăr imuabil: sufletul este infinit mai important decât trupul. Un om cu trupul bolnav sau neputincios poate fi, totuși, un om puternic dacă sufletește este întărit de Dumnezeu. Acest om poate avea o bucurie de neclintit, neumbrită de suferințele fizice. Pe când un altul poate fi sănătos trupește ca un sportiv de performanță dar, dacă sufletește este dărâmat, nu se va putea bucura de viață. Da, bolile, virușii ne pot pune în dificultăți chiar grave. Ne pot obliga la tot soiul de restricții. Dar nu ne obligă să băgăm sufletul în carantină. Pentru că doar el mai rămâne acum „gura noastră de oxigen”. Iar nădejdea noastră este Dumnezeu, Cel Care nu intră niciodată în autoizolare.
În lumina acestor adevăruri, este o crimă greu de calificat aceea prin care unui om i se ia dreptul de a se hrăni sufletește. Sfintele Taine, sfintele moaște, sfintele icoane au fost dintotdeauna izvor de vindecare, de mângâiere, de întărire în ispite și în necazuri. Fapt verificat de mii și milioane de credincioși, de-a lungul a două milenii. Iată cum sintetiza Episcopul Romanului, Preasfinţitului Melchisedec Ştefănescu, în veacul al XIX-lea, această experiență cumulată vreme de multe generații: „Religiozitatea poporului se nutreşte prin nenumăratele minuni pe care le produce credinţa celor ce năzuiesc cu evlavie şi cu dragoste creştinească la Sfânta Parascheva. Orice nenorocire publică sau privată se alină prin rugăciunile depuse la racla cu sfintele moaşte. Dacă se întâmplă secetă, boli contagioase care sperie poporul, toţi aleargă la ajutorul Sfintei, fac rugăciuni şi procesiuni cu sfintele moaşte, purtându-le prin oraş cu mare cinste. Dacă se întâmplă cuiva vreo nenorocire, credinţa îl îndeamnă să alerge la racla cu sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva şi a săvârşi acolo Paraclisul obişnuit, care exprimă credinţa şi evlavia creştinului ortodox către puterea cea mare, ce este hărăzită de Mântuitorul Hristos acestei mari Sfinte, care toată viaţa sa, încă din pruncie, a jertfit-o Mirelui său, precum spune Troparul ei: Înţelepţeşte a dispreţuit dobândirea dezmierdării cea râvnitoare de cele pământeşti, s-a ridicat, încă trăind în viaţa aceasta, către lăcaşurile cele dumnezeieşti şi a lăsat credincioşilor trupul său, adică moaştele sale cele sfinte, ca un izvor de tămăduiri”. Textul este publicat în anul 1889, în lucrarea „Viaţa şi minunile Cuvioasei Maicii noastre Parascheva cea Nouă şi istoricul sfintelor ei moaşte”.
În cei 130 de ani scurși de atunci s-au tot adăugat mărturii ale celor ce caută ajutor la cea numită „Ocrotitoarea Moldovei”. Acesta este motivul pentru care creștinii revin oricând au ocazia – și mai ales la hram – la racla cu sfintele moaște. Nu vin pentru că organizarea ar fi impecabilă, pentru că li se oferă o iconiță, hrană sau un ceai fierbinte. Nu străbat sute de kilometri până la Iași de dragul de a bifa o performanță personală, aceea de a sta ore în șir la un rând, uneori în frig și în ploaie. Pelerinii vin pentru a împlini o nevoie a sufletului lor împovărat sau plin de recunoștință. Probabil că mulți vor sta acasă anul acesta, cerând de la distanță ajutorul Sfintei. Și nu vor greși cu nimic prin asta. Dar, dacă unii vor cuteza totuși să vină la Iași și în aceste vremuri grele, cu siguranță că nu o vor face pentru că sunt iresponsabili sau pentru că vor să pună în pericol pe cineva. Vor veni pentru a da mărturie că trupul nu poate frânge spiritul. Că Dumnezeu ne așteaptă pe toți să ieșim din autoizolarea duhovnicească. Că distanța de la pământ la Cer e doar de o rugăciune.
Pr. Constantin Sturzu | DOXOLOGIA.RO
