Limitele suferinţei şi încercărilor în Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi.

Viața parohiei Martie 22, 2022

Omul devine mult mai cuprins de duhul rugăciunii, mai doritor de milostenie, mai înfrânat la pântece, atunci când toate cele neimportante, cele lumești, sunt îndepărtate. Suferințele pentru suflet sunt asemănate, alegoric, cu focul pentru aur.

Dumnezeu dăruiește omului viața doar pentru a-L iubi, însă omul se depărtează de Dumnezeu prin păcat și se apropie de moarte, care reprezintă lipsa vieții. Cel care a cauzat această depărtare este evident Adam, căci nu Dumnezeu l-a îndepărtat pe om, ci omul s-a îndepărtat de El. Expresia durerii maxime prin moarte este exprimată în Sfânta Scriptură și prin moartea lui Hristos. Așadar, suferința apare ca rezultat al îndepărtării de dragostea lui Dumnezeu, un accident ce produce un dezastru interior pentru natura umană. Suferința omului căzut, ajuns la apogeul durerii, prin lipsa posibilității de a se ridica, constituie tema principală a Întrupării lui Hristos, căci prin suferința Lui, natura umană se vindecă.

Sfântul Apostol Pavel vorbește de mărimea sau limita ispitelor, dar putem aplica și în cazul suferinței și al necazurilor, precizând că suferințele și încercările nu sunt date peste măsură, peste puterea omului. Sfântul Isaac Sirul spune că Dumnezeu nu permite ca omul să aibă încercări pe măsura lui, pentru a putea purta greutatea lor. Același lucru îl precizează și Ava Dorotei, precizând că Dumnezeu nu voiește să vină asupra noastră vreun lucru peste puterea noastră, ba mai mult, prin răbdarea noastră, Dumnezeu slăbește greutățile și ne dă alinare. Această limită a suferinței este raportată în funcție de credința fiecăruia, dar și de faptul că suferința este dată spre izbăvirea omului de suferință. Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndeamnă pe cei care văd că suferințele se înmulțesc să nu-și piardă curajul, ci să arate o priveghere mai mare. Dumnezeu îngăduie să devină suferințele mai mari, ca să alunge nepăsarea și să trezească din nepăsare. Prin urmare, omul devine mult mai cuprins de duhul rugăciunii, mai doritor de milostenie, mai înfrânat la pântece, atunci când toate cele neimportante, cele lumești, sunt îndepărtate. Suferințele pentru suflet sunt asemănate, alegoric, cu focul pentru aur. Este de la sine înțeles că un foc mai puternic purifică aurul mai repede, însă această putere a focului este întotdeauna reglată de bijutier.

Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că tot ce este de la Dumnezeu este spre binele omului, iar dacă omul începe să-și simtă vina, trebuie să înceapă imediat pocăința și părerea de rău. Și dacă ne-am îmbolnăvit atât de rău, încât ne pregătim de moarte, nu trebuie uitat că oricând trebuie să ne pregătim de moarte, dar mai ales în vreme de boală cruntă, când suntem anunțați de obștescul sfârșit, după cum spune Însuși Hristos. Cuviosul Nichita Stithatul vede în suferință, paharul amărăciunii judecăților lui Dumnezeu, de aceea limita este stabilită de însăși mărimea și gravitatea păcatelor omului.

Pr. Florin Georgescu

Preot misionar de caritate la Spitalul „Sfântul Spiridon” Iaşi