Ei, sfinții care au rupt zăgazurile firii omenești și ale rațiunii sceptice, tocmai ei înțeleg cel mai bine care este rostul acestei frumoase, unice „nebunii” a pelerinajului: „nebunia” de a-ți lăsa rostul și locul, treburile curente și chiar urgențele pentru a porni la aflarea căii spre liniștea raiului. Poarta? Coada enormă la care trebuie să stai, câteva ceasuri bune, indiferent de vremea de afară, de oasele care te dor, de moleșeala care te cuprinde.
La Iași, anul acesta, vom avea parte de un regal duhovnicesc prin prezența a doi sfinți îndrăgostiți de Ortodoxia românescă. Este vorba despre Cuvioasa Maica noastră Parascheva și Cuviosul Paisie de la Neamț. Cei doi vor fi într-un dialog ceresc dar și într-o permanentă șoaptă cu zecile de mii de pelerini veniți să lase la poalele raclelor cu sfintele moaște necazurile, ispitele, dorurile, rugăciunile și mulțumirile lor. Dar ce uriașă diferență terestră între ei, dar și ce tainică intimitate cerească, prin dragostea față de Dumnezeu și de poporul român...
O femeie tânără – Parascheva – un bărbat vârstnic – Paisie au trecut pragul veșniciei; o grecoaică și un ucrainian; o neștiutoare de carte și un învățat; o trăitoare pe malul mării Marmara și un retras în adâncurile codrului moldav; o călătoare la Ierusalim și un pelerin/nevoitor la Athos; o sursă nesecată de lacrimi, un scrib al celor sfinte; o anonimă pentru ceilalți, un faimos îndrumător al monahilor. Câte deosebiri între viețile lor pământești, dar câtă asemănare cerească! Și pe ambii, repet, îi unește dragostea generoasă pentru poporul român dreptcredincios, căruia îi sar în ajutor.
După restricțiile la care am fost supuși cu toții, vreme de doi ani, iată că avem parte acum de un pelerinaj multdorit de credincioși, multașteptat de oamenii credinței, multvisat în perioada carantinei. Și sfinții nu ne vor dezamăgi. Ei oricum erau prezenți, în rugăciune, în proximitatea oricărui suflet încercat, dar acum oamenii se pot bucura masiv de prezența lor harică. Îi pot atinge, le pot mângâia raclele – adevărate tronuri cerești –, se pot întări cu săruturi evlavioase așezate pe sfintele lor moaște, îi pot cinsti prin îngenunchiere, prin metanii, prin obiectele de vestimentație trecute peste sfintele lor relicve. Le pot aduce flori de toamnă, le pot cânta, le pot șopti cuvinte, le pot murmura rugăciuni... Iar ei primesc toată această revărsare de energie umană vie, ca un șuvoi al Cerului viitor, deschis tuturor.
Ei, sfinții care au rupt zăgazurile firii omenești și ale rațiunii sceptice, tocmai ei înțeleg cel mai bine care este rostul acestei frumoase, unice „nebunii” a pelerinajului: „nebunia” de a-ți lăsa rostul și locul, treburile curente și chiar urgențele pentru a porni la aflarea căii spre liniștea raiului. Poarta? Coada enormă la care trebuie să stai, câteva ceasuri bune, indiferent de vremea de afară, de oasele care te dor, de moleșeala care te cuprinde. Cheia porții? Sinceritatea durerii sau a bucuriei exprimată tăcut dar solemn în fața raclei lor. Bucuria și durerea se îngemănează, devin una în fața sfinților: pulsație duhovnicească, baterie a sufletului încărcată la maximum, care funcționează prin semnele plus și minus. Aceștia sunt și polii vieții noastre – tristețea și bucuria. Însă trăite în Hristos, parcă nici tristețea nu e atotstăpânitoare și nici bucuria atât de efemeră...
